uit nu doar ordinea lor ci şi pe ele. e un handicap pe care încă trebuie să mi-l asum până în clipa când tot exersând în pierzanie, tot ratând voi ajunge, poate, sper, să-l repar. vina lipsei de încredere sau mai degrabă, aş zice, a lipsei răbdării. precum nina lui cehov încă nu am înţeles că ceea ce contează e puterea noastă de a îndura. această clişeistică bucăţică de monolog îmi tot răsună în minte, o scriu în diferite moduri în speranţa că voi ajunge să mi-o asum ca un crez nu doar ca o conştientizare. trebuia să scriu. am avut atâtea idei şi aşa puţină răbdare că nici măcar nu am încercat să o scriu. chiar şi prost, ar fi fost totuşi exerciţiul care m-ar fi ajutat să depăşesc handicapul. să scriu despre mine ca într-un jurnal. cu sinceritatea unui jurnal de cărtărescu şi cu raţionalitatea expunerii publice. de ce să nu fi sincer? atât timp cât intenţiile tale sunt ale unui om bun şi sincer sinceritatea nu ar trebui să te distrugă. greşesc poate, dar nu atât de mult încât să-mi schimb poziţia în faţa acceptării sincerităţii ca tehnică narativă. să scrii decât despre viaţa ta şi pentru viaţa ta, căci alta nu ştii şi nici nu te interesează. aşa ar suna un caragiale la imperativ. aşa îşi mărturiseşte şi el motivul pentru care şi despre care scrie. nu am răbdare să construiesc, să adun câte o firimitură. ştiu, mă judec şi forţat încerc să o corectez, dar cum când ai obosit? răbdarea e cheia. disciplina studiului, capabilitatea de a decica 5 ore zilnic cărţilor,cel puţin! tristeţea acestei capabilităţi ajungi să nu o poţi fi ocolit-o atunci când simţi că ai îngropat altceva preţios, mai mult sau mai puţin preţios, dar toate aceste mici pasiuni se îngroapă în temelia pasiunii celei mari. acesta e preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru a face ceea ce îmi place, deşi această pasiune e văzută de alţii fie o bizarerie, fie un domeniu închis, mort şi deloc prolific în ceea ce astăzi hrăneşte şi satură cel mai bine. am ales teatru şi literatură universală compatată. am făcut pactul goetheian. acum trebuie să am puterea să răzbesc la lumină şi să pot plăti neîntrerupt, zilnic rata succesului. dar mai întâi de toate trebuie să încerc să o plătesc fie că această încercare nu constituie nimic. e prematur. e abia începutul. scrisul îmi dă deja încredere. scrisul mă învaţă să am răbdare. să nu pun punct şi să duc o idee la final. să caut înţelesuri şi să o dezvolt. să nu pui punct. ăsta ar trebui să constituie motto-ul de astăzi. să nu renunţ. să pot să nu renunţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu